The Mysteries of the Church
Baptism
Baptism is a mystery of great richness, as the multiple names given in the New Testament shows. It is given for the remission of ancestral sin and only for children (John 3: 3; Rom. 6: 3-5). Baptism is also a personal experience of Pentecost, because the newly baptized now enters the visible assembly of the Church, joining those who have been sanctified in Jerusalem. Therefore, the essential condition of baptism is the confession of sins and the personal affirmation of the Symbol of Faith: "I believe ...". "I believe ..." must be repeated at the reception of the Sacrament of Communion, which is inseparable from baptism.
The presence of the Holy Spirit in the baptized Christian is of incomparable value. This is the firm assurance that the baptized will be with Christ forever: "for all of you who were baptized into Christ have clothed yourselves with Christ" (Gal. 3:27). But "clothed in Christ" is a conscious, active experience. "Only the dead do not feel when they are clothed" (Simeon the New Theologian, Moral Speech, IV). The baptized Christian is not an inert body, a corpse. That is why the feeling of grace is an authentic sign of being born again at Baptism. The Christian is anointed, consecrated, as a soldier of Christ, whose name is inscribed in the Book of Life.
In the practice of the Apostolic Church, preserved in the Orthodox tradition, Baptism, Anointing, and Communion form a single and inseparable "ritual of initiation." The Gospel of Baptism: Matthew 28, 16-20, introduced by the Apostle: Romans 6, 3-11 and "Or don’t you know that all of us who were baptized into Christ," is read after the anointing of the child with the Holy Anointing. After baptism and anointing, the child is brought before the altar where he receives the Holy Eucharist. With this, his/her entrance into the Church is seen complete.
Note: There are no baptisms on certain days
Holy Chrismation
Anointing with Myrrh (institution: Acts 8: 14-17) is the mystery in which, by anointing with Myrrh (sanctified by the patriarch of the Church) and by invoking the gift of the Holy Spirit: "the seal of the gift of the Holy Spirit, Amen." the baptized is consecrated in his union with Christ, given the gifts of the Holy Spirit, being consecrated for service in the Church. The Confession of the Orthodox Faith (1642) makes an analogy between the coming of the Holy Spirit upon the apostles at Pentecost, and the conferment of the gifts of the Spirit to the baptized by the mystery of anointing: "As the Holy Spirit once descended upon the Apostles in fire and poured out His gifts, thus, when the priest, with the holy Anointing, anoints the baptized, the gifts of the Holy Spirit are poured out on him "(Question CIV). Nicolae Cabasila (Life of Christ, III, 1-7) finds a common element between the ordination of priests and the anointing of the baptized because both are done by invoking the Holy Spirit and by laying of hands: "Divine grace ..." "The seal of the gift of the Holy Spirit ... ".
The sacrament is given to those baptized by immersion in the water, in the name of the Holy Sacrament, according to the promise made in the Old Testament (Joel 3: 1; Acts 2:17). According to the principle: each mystery has its effect, the anointing is the mystery of the "communication of the Holy Spirit" (Life in Christ III, 1). If by baptism the Christian takes part in the cross, death, and resurrection of Christ, by anointing he takes part in the energies of the Holy Spirit, receiving the seal of the holiness of grace. Renewed through the bath of baptism, the believer becomes "Christian" by anointing (I John 2:20). The anointing is a symbol of regeneration, but also the gifts of the Holy Spirit: "And it is He who hath strengthened us with you in Christ, and hath anointed us; and hath sealed us and given the earnest of the Spirit in our hearts "(II Cor. 1: 21-22).
Anointing is a condition of reception in the Orthodox Church and their communion, for those who have received baptism in the bosom and after the ritual of another Christian Church. According to the practice of the Old Church, some Christian denominations separate the time of baptism from the time of anointing (the sacrament of confirmation), for catechetical and pedagogical reasons (at an age when children are conscious and responsible). In this case, the confirmation is made by the local bishop, which highlights very well the integration of the child in the local Church, represented by the bishop.
Forty days after baptism, the child, boy or girl, is brought by the parents together with the godparents to the Church for the ritual called "church", which consists of introducing the child to the altar and worshiping him before the Holy Mass. With this, he or she becomes fully a new member of the parish.
Holy Communion
The sacrament of the Eucharist (Establishment: Luke 22, 19-22; I Cor. 11, 23-27), of the Communion with the Holy Sacraments, or the Communion, occupies a central place in the life of the Church and differs from the other sacraments, hierarchies, and cultic services, because this is not about the secret communion of grace but about communion with the body and blood of Christ, the "burning coal" that burns sins, the heavenly bread that is given for the forgiveness of sins, for communion with the Holy Spirit, for eternal life: "You gave food and drink to people for delight ... and to us, through Your Son, spiritual food and drink and eternal life" (Didahia, X, 2). Nicolae Cabasila describes the unique character of Communion as follows:
Undoubtedly, Christ is in all the mysteries, He who is both the anointing and the baptism and our food, but is also present in those who take part in the fulfillment of the Holy Sacraments by sharing them in His gifts, but in each of the Mysteries is present in another way. He cleanses the baptized from the defilement of sin and imprints His image in them. In the anointed, he makes more powerful the powers of the Spirit, whose treasure His body was made by anointing. But when he leads the believer to the Holy Mass and gives him to eat of His own Body, the Savior changes completely within the recipient, lending him his own personality, and the mud that receives the dignity of the emperor is no longer mud but is transformed into the body of the emperor himself: something happier than this fate could not even be imagined. That is why Holy Communion is the greatest mystery because beyond it you can no longer go, nor can you add anything. For, as a rule, after a step comes the second, after this the third, and then so on until the last. After Holy Communion, however, there is no place to step, so you must stop here and think about how to do it so that you can keep to the end the treasure you have acquired "(Life in Christ, IV).
The bringing and sanctification of the Eucharistic gifts have an atonement character, without the Eucharistic liturgy is a repetition of the unique sacrifice on the cross of Jesus Christ. He is the "living and uncircumcised sacrifice," which "once Himself as the sacrifice of His Father as a sacrifice being offered, is always slain." Between the two comings of Christ the Lord, the local community brings, through its bishop, its priest, this "spiritual and bloodless sacrifice" to the remembrance of the Passover, death, and resurrection of Christ (Luke 22:19) and the proclamation of the kingdom of God. "Whenever you eat of this bread and drink of this cup, proclaim the Lord's death until He comes" (I Cor. 11:25).
Regarding the atonement character of the Eucharistic Liturgy, the following can be added: Jesus Christ says that the bread is His Body, and what is in the chalice, His blood (Matthew 26: 26-28). The Eucharist is thus the only mystery in which the gifts offered - matter - are transformed into what they mean. At baptism, water does not become the Holy Spirit, although it carries the sanctifying power of grace. "The Eucharist," says St. Ignatius, "is the Body of our Savior Jesus Christ, the Body which suffered for our sins and which the Father, in His goodness, resurrected" (Towards Smyrna, VII, 1). To express the unique character of the Sacrifice of Christ, only one liturgy is celebrated on a liturgical day, at the same altar, by the same parish, in a certain place.
Holy Communion or eating the Eucharistic Body does not mean the physical consumption of the Body of Jesus. The body is tasted in the form of bread and wine. Then the Body and blood belong to the incarnate, crucified, resurrected, exalted, and crowned Son as Lord and not to the Father or the Holy Spirit. Of course, the gifts become "Eucharist" (= thanksgiving) through the common work of the Holy Trinity. And because the Son is united with the Father and the Holy Spirit, believers can say after communion, "I have received the heavenly Spirit." In the mystery of the Redeemer, Christ gives himself wholly to each one, not dividing and undermining himself in those who become partakers of Him.
Established by Jesus Himself on the Thursday of His Passion, during the Last Supper with the Apostles, the Eucharist is now celebrated on Sunday, "The day when God, changing darkness and matter, created the world, and Jesus Christ, our Savior, rose on the same day from the dead "(Justin, Apology 1, chap. LXVII). From the beginning of the Church in Jerusalem, Christians, leaving the cultic calendar followed by the synagogue and the Temple, no longer held a day of rest and sacrifice on Saturday, but gathered to celebrate the "thanksgiving" (Eucharist) on the first day of the week, on Sunday, as a weekly Easter retreat.
According to the apostolic rule transmitted by Justin the Martyr, only "he who believes that what we preach is true and who has passed through the bath of forgiveness of sins and rebirth, living on as Christ transmitted to us" can participate in the Eucharist "( First Apology, LXVI). The Orthodox Church does not accept at Communion Christians who belong to a Church that does not profess the same teaching of the faith, especially with regards to the Eucharist and the Priesthood.
Confession
Confession is the mystery by which God forgives, through the spiritual priest, the sins of Christians who sincerely repent and confess them in confession. Confession has a complex meaning: repentance, because the one who receives it must sincerely regret the sins committed; confession, the Christian confesses his sins before the priest; the second baptism, because through it sins are washed away as though the mystery of Baptism; forgiveness, because through this mystery the sinner is freed from the bond of sins; reconciliation because it reconciles us to God.
Confession Questions and Answers:
1 - Who has the right to confess?
Only bishops and priests have the power and the right to absolve from sin.
2 - When should we confess?
Confession is not necessarily about deadlines. One can go to confession whenever deemed necessary to do so. The fourth commandment of the Church requires us to confess our sins four times a year, that is, in the fasts of Easter, Christmas, the Holy Mary, and the Holy Apostles Peter and Paul. Every believer has to confess at least once a year.
3 - Who has to confess?
All believers must confess. The sick, in particular, must take care to confess and share so that the eventual end does not catch them without being confessed and shared.
4 - How should we confess?
The confession of sins must be made orally, before the spiritual priest, and must be complete, that is, to include all the sins committed since the last confession of which we are aware; sincere and done willingly, without other witnesses, with humility, with regret, and with a sincere desire not to repeat them.
5 - What is the canon (epitimia) of confession?
The canon of confession or epitimia( from greek language) (rebuke) is the means of repentance ordained by the Church, through which the priest asks the penitent to pray, methane, attend church, acts of alms, fasting, restraint from certain deeds or food, etc. The harshest punishment is stopping Holy Communion for a time.
6 - Where is the confession made?
Confession is made in the Church, before the icon of the Savior. Exceptions are made for non-transportable patients, to whom the priest is obliged to go to confession.
7 - What is confession?
The priest says certain prayers, which are part of the ritual of confession, followed by the confession of sins by the penitent. He answers the questions of the spiritual priest or confesses his sins. Depending on the severity of the sins, the clergyman arranges the canon (epitimia) that the confessed must follow.
8 - Can the confession be made public?
The clergyman is not allowed, for any reason, to make public the sins confessed by a penitent in the confessional.
9 - What to do before confession?
Confession of sins is recommended after a period in which one who wishes to repent fasted and prayed.
10 - What is the result of confession?
Confession frees us from sin and gives us a new chance on the path of virtue.
Wedding or Marriage
The wedding (Institution: Eph. 5, 25, 32) is the first of the Christian mysteries mentioned in the New Testament (John 2: 1-11; Matthew 19: 4-6). Marriage (marriage covenant) also existed in the Old Testament, but Jesus gives it a unique, sacred, eternal meaning. The wedding is the mystery in which the union of a man with a woman is blessed, with body and soul, in a unique way. Some biblical exegetes believe that the text, "Where two or three are united in my name" (Matthew 18:20) refers to the union of man and woman.
The ritual of the consecration of the man-woman couple includes:
- The free consent, or natural bond based on love, of those who marry, baptized members of the Church. This marriage contract is indispensable to the wedding, but it does not make it a divine institution.
- The sacramental character proper to the wedding is given by the blessing of the union (hands) together with the ritual of the coronation performed by the priest, in the name of Christ and according to the model of Christ's union with the Church, his Bride (Eph. 5: 25-32). special grace to the bride and groom. The main moment of the sacraments is the unifying prayer of the spouses: "And now, stretch out your hand from your holy place and unite Your servant (N) and Your handmaid (N), because by You the man is accompanied by the woman. Give them in one body, crown them with love, give them the fruit of their womb, that they may have many children. " With their hands clasped, the spouses receive the wedding rings on their heads as a sign of their covenant, with the blessing: "The servant of God is crowned ...". The priest leads those crowned with their godparents in a detour, as at baptism.
- Like any mystery, the wedding must be celebrated in connection with the Liturgy. Through economy, it is allowed to be done separately from the Liturgy, and the Communion to be replaced with bread and wine, blessed.
The purpose of marriage is a complete union between spouses, which ensures mutual sanctification (I Cor. 7, 14), the integrity of the family through common fidelity, the birth of infants, the moral order of society, and creation. A sign of fidelity and covenant with Christ, marriage is unique. It is an indissoluble conjugal bond (Matthew 19: 9), perpetual monogamy. Jesus Christ forbade divorce (Matthew 5:13) because it leads to adultery, and the apostle Paul speaks of the honor of marriage (Heb. 13: 4). Adultery is a sin because it usurps the fidelity of a husband. Divorce also contradicts the indissolubility of marriage. The church does not allow remarriage. However, she admitted the divorce as a concession. Also through the economy, the Church can accept, through repentance and confession of sins, the second and third marriage, but never the fourth. Remarriage always has a penitential character (according to Saint Basil the Great, Canon 5, those remarried are not excluded from Holy Communion, but must abstain, as a sign of repentance, for two years). The church advises widows to remain unmarried, for death does not break the union between spouses.
Both celibacy, that is, restraint from one's sexual relations, and marriage are naturally and morally legitimate. Celibacy, like conjugal chastity, is a recommendation, not a commandment (I Cor. 7: 5-8). Marriage should not be reduced to the mere satisfaction of sexual instincts, nor as a remedy against lust, which would be bad in itself. Also, marriage was never justified exclusively by procreation, the birth of a baby. Marriage involves the birth of children (I Tim. 2:15), but it is more than that (I Cor. 7: 4-5), that is, the mutual offering of the body: "do not be deprived of one another." Sexuality without procreation, especially in the case of sterility, should not be condemned without considering the natural and moral reasons.
The refusal of marriage for reasons of comfort, luxury, freedom, fear of responsibility, hatred of children, does not fall within Christian discipline. Causal sexual relations with different people, homosexuality, abortion, masturbation, erotic freedom in general, all these are delicate subjects that should not be judged legally, without examining the conscience of the persons concerned, under serious spiritual and pastoral guidance.
The wedding is administered to those baptized in the same Orthodox Church. Mixed marriages, with the unorthodox, which are made without pressure from another Church, can be blessed, provided the Orthodox husband continues to remain a son of his Church and work for the unity of the Churches. In such cases, the priest must consult his bishop: "Those who marry and those who marry must unite with the approval of the bishop, so that their marriage may be according to the Lord, and not according to lust. All things shall be done in his honor. God "(Ignatius Theophorus, to Polycarp, V, 2).
Note: There are no weddings on certain days
Holy Unction - Anointing
The Holy Unction is the mystery in which the physically ill, by anointing with holy oil and invoking the grace of the Holy Spirit by the priests, regain the health and integrity of his nature with the healing of the body and the forgiveness of sins. A direct reference to this mystery is found in the Epistle of St. James (5: 14-15): "Is anyone among you sick? Call the priests of the Church and pray for him, anointing him with oil in the name of the Lord. And prayer by faith he shall save the sick, and the Lord shall raise him up; and if he who have committed sins, it shall be forgiven. " One of the messianic ministries of Christ is the thaumaturgical one, as evidenced by the seven evangelical pericopes that are read in the mystery of the anointing (John 5: 25-37; 19: 1-10; Matthew 10: 1, 5-8; 7, 14-23; 25, 1-13; 15, 21-28; 9, 9-13). The priests of the Church, by the power of the Holy Spirit, continue in the Church the ministry which Jesus Himself entrusted to His apostles: "And as they went, they (twelve) preached repentance. "confused with the charism of healing (I Cor. 12, 28). The healing of the body - accompanied by the forgiveness of sins - is one of the anticipated signs of the Kingdom of God: "The power of the Lord is revealed in healings" (Luke 5:17).
The Holy Unction contains several main elements:
Repentance, because the forgiveness of sins is at the root of the healing of the disease. Sin and suffering go together, just as the soul and the body are inseparable in human nature: "Which is easier: to say, 'Your sins are forgiven,' or to say, 'Get up and walk?' Forgive sins, said to the paralytic, "I tell you, get up, take your bed and go to your house" (Luke 5: 23-24).
The reading of the seven biblical pericopes, from the Apostle and the Gospels, means that the healing act is not a medical intervention or miraculous healing, but an act of compassion of Christ, "the doctor of souls and bodies, whose wound we have all healed. For as thy glory is, so is thy mercy.
Seven prayers for the blessing of the oil, accompanied by as many anointings of the sick by the priests (seven or at least two), for health and deliverance from all diseases; the oil is the symbol of divine mercy (Luke 10: 33-34), of joy and holiness: "For you did not want to cleanse us with your blood, but you gave the image of the Cross in the holy oil." "Seven prayers, angels and priests" and as many believers as possible, means the fullness of the Church, which, like an organism, feels the suffering, infirmity, and helplessness of a member: "If one member suffers, all the members suffer together" (I Cor. 12). , 26).
The secret of the anointing is given to any patient for healing in any case of suffering, at any age. It is not a preparation for death ("extrema unction") nor is it practiced once in the last moments of life ("in articulo mortis"), without the hope of healing, as is practiced in the Roman Catholic Church. Of course, priests pray "to do His will," for "no one is without sin on earth."
Priesthood
The Mystery of the Priesthood or Ordination (Institution: II Tim. 1, 6; I Tim. 3, 1; Titus 1, 5) is the mystery of the introduction into the apostolic succession of church ministers, consecrated to those ministries which the Apostles recognized as according to the command of Christ and without which the identity and unity of the Church seen cannot be guaranteed. Ordination does not confer the unique and non-transmissible charisma and dignity of the Apostles. As members of the <> group, the Apostles - the symbol of God's people - have a unique, non-transferable role, so in this position, they have no successors.
Receiving from Christ the authority to work in His name (Luke 10:16), and to pass on what they received, the apostles instituted ministries that have an apostolic character and function. These ministries have various forms, but they were introduced under the supervision of the Apostles and by the laying on of hands, a ritual by which the authority of the ministers is given (cf. Acts 13: 3; 20:28).
In the ritual of Ordination, the two elements are inseparable: the laying on of hands by the bishop with the prayer of invocation of the Holy Spirit, Who shares a special grace for a specific mission in the Church, and the sending to serve in the name of Christ according to His will. Church ministers (bishops, priests, and deacons) do not work in Christ's place, as if He were absent. They are not vicars, representatives, or substitutes. They have the gift of manifesting sight, of giving an objective guarantee of the continuous and active presence of Christ with His people.
That is why only bishops and priests ordained in continuity with the Apostles can serve with the power of the Holy Spirit, for the preaching of the Gospel, for the forgiveness of sins, for the celebration of mysteries. Only they are sent by the act of ordination to give an effective sign of the work of Christ among the people. In fact, in the act of ordination, which the bishop commits by the virtue of the apostolic succession; Christ is the One who lays hands. At the ordination of the priest, the bishop prays: (Ordination of the priest, Arhieraticon, p. 80). In any sacramental act, the church bishop is the servant of the great heavenly hierarch: (Ordination of the deacon, Molitfelnic, p. 76).
The Acts of the Apostles (Chap. 6; 20, 28; 11, 29-30; 14, 23; 15, 2, 4, 23; 21, 8), as well as the Pauline Epistles (I Tim. 3, 1-13; 5, 17), attests the distinct and complementary existence of the three priestly services, instituted by ordination. In the next century, St. Ignatius of Antioch, himself a bishop, will explain in detail the place and symbolism of the bishop, priest, and deacon (To Philadelphia, 4; To Magn., 6, 1; 3, 1-2; To Tral., 3, 1).
As successors of the Apostles, bishops have an apostolic responsibility and mission. The bishop is the leader of a local church, as a member of the episcopal college. The bishop represents the universal Church and therefore has authority in the local Church. He is the only one who confers the mystery in the three steps or ministries. Elders (priests) perform priestly duties in a diploma unit with the bishops. Together they form the priesthood or priestly supper which is the responsibility of the local Church. The priest receives from the bishop the pastoral responsibility for a parish. Deacons are in the service of the bishop. Although they do not have the priesthood necessary to perform the Sacraments, they have various functions in the Church: preaching the gospel.
Weddings and baptisms are not performed on all Wednesdays and Fridays of the year;
Baptism
Baptism is a mystery of great richness, as the multiple names given in the New Testament shows. It is given for the remission of ancestral sin and only for children (John 3: 3; Rom. 6: 3-5). Baptism is also a personal experience of Pentecost, because the newly baptized now enters the visible assembly of the Church, joining those who have been sanctified in Jerusalem. Therefore, the essential condition of baptism is the confession of sins and the personal affirmation of the Symbol of Faith: "I believe ...". "I believe ..." must be repeated at the reception of the Sacrament of Communion, which is inseparable from baptism.
The presence of the Holy Spirit in the baptized Christian is of incomparable value. This is the firm assurance that the baptized will be with Christ forever: "for all of you who were baptized into Christ have clothed yourselves with Christ" (Gal. 3:27). But "clothed in Christ" is a conscious, active experience. "Only the dead do not feel when they are clothed" (Simeon the New Theologian, Moral Speech, IV). The baptized Christian is not an inert body, a corpse. That is why the feeling of grace is an authentic sign of being born again at Baptism. The Christian is anointed, consecrated, as a soldier of Christ, whose name is inscribed in the Book of Life.
In the practice of the Apostolic Church, preserved in the Orthodox tradition, Baptism, Anointing, and Communion form a single and inseparable "ritual of initiation." The Gospel of Baptism: Matthew 28, 16-20, introduced by the Apostle: Romans 6, 3-11 and "Or don’t you know that all of us who were baptized into Christ," is read after the anointing of the child with the Holy Anointing. After baptism and anointing, the child is brought before the altar where he receives the Holy Eucharist. With this, his/her entrance into the Church is seen complete.
Note: There are no baptisms on certain days
Holy Chrismation
Anointing with Myrrh (institution: Acts 8: 14-17) is the mystery in which, by anointing with Myrrh (sanctified by the patriarch of the Church) and by invoking the gift of the Holy Spirit: "the seal of the gift of the Holy Spirit, Amen." the baptized is consecrated in his union with Christ, given the gifts of the Holy Spirit, being consecrated for service in the Church. The Confession of the Orthodox Faith (1642) makes an analogy between the coming of the Holy Spirit upon the apostles at Pentecost, and the conferment of the gifts of the Spirit to the baptized by the mystery of anointing: "As the Holy Spirit once descended upon the Apostles in fire and poured out His gifts, thus, when the priest, with the holy Anointing, anoints the baptized, the gifts of the Holy Spirit are poured out on him "(Question CIV). Nicolae Cabasila (Life of Christ, III, 1-7) finds a common element between the ordination of priests and the anointing of the baptized because both are done by invoking the Holy Spirit and by laying of hands: "Divine grace ..." "The seal of the gift of the Holy Spirit ... ".
The sacrament is given to those baptized by immersion in the water, in the name of the Holy Sacrament, according to the promise made in the Old Testament (Joel 3: 1; Acts 2:17). According to the principle: each mystery has its effect, the anointing is the mystery of the "communication of the Holy Spirit" (Life in Christ III, 1). If by baptism the Christian takes part in the cross, death, and resurrection of Christ, by anointing he takes part in the energies of the Holy Spirit, receiving the seal of the holiness of grace. Renewed through the bath of baptism, the believer becomes "Christian" by anointing (I John 2:20). The anointing is a symbol of regeneration, but also the gifts of the Holy Spirit: "And it is He who hath strengthened us with you in Christ, and hath anointed us; and hath sealed us and given the earnest of the Spirit in our hearts "(II Cor. 1: 21-22).
Anointing is a condition of reception in the Orthodox Church and their communion, for those who have received baptism in the bosom and after the ritual of another Christian Church. According to the practice of the Old Church, some Christian denominations separate the time of baptism from the time of anointing (the sacrament of confirmation), for catechetical and pedagogical reasons (at an age when children are conscious and responsible). In this case, the confirmation is made by the local bishop, which highlights very well the integration of the child in the local Church, represented by the bishop.
Forty days after baptism, the child, boy or girl, is brought by the parents together with the godparents to the Church for the ritual called "church", which consists of introducing the child to the altar and worshiping him before the Holy Mass. With this, he or she becomes fully a new member of the parish.
Holy Communion
The sacrament of the Eucharist (Establishment: Luke 22, 19-22; I Cor. 11, 23-27), of the Communion with the Holy Sacraments, or the Communion, occupies a central place in the life of the Church and differs from the other sacraments, hierarchies, and cultic services, because this is not about the secret communion of grace but about communion with the body and blood of Christ, the "burning coal" that burns sins, the heavenly bread that is given for the forgiveness of sins, for communion with the Holy Spirit, for eternal life: "You gave food and drink to people for delight ... and to us, through Your Son, spiritual food and drink and eternal life" (Didahia, X, 2). Nicolae Cabasila describes the unique character of Communion as follows:
Undoubtedly, Christ is in all the mysteries, He who is both the anointing and the baptism and our food, but is also present in those who take part in the fulfillment of the Holy Sacraments by sharing them in His gifts, but in each of the Mysteries is present in another way. He cleanses the baptized from the defilement of sin and imprints His image in them. In the anointed, he makes more powerful the powers of the Spirit, whose treasure His body was made by anointing. But when he leads the believer to the Holy Mass and gives him to eat of His own Body, the Savior changes completely within the recipient, lending him his own personality, and the mud that receives the dignity of the emperor is no longer mud but is transformed into the body of the emperor himself: something happier than this fate could not even be imagined. That is why Holy Communion is the greatest mystery because beyond it you can no longer go, nor can you add anything. For, as a rule, after a step comes the second, after this the third, and then so on until the last. After Holy Communion, however, there is no place to step, so you must stop here and think about how to do it so that you can keep to the end the treasure you have acquired "(Life in Christ, IV).
The bringing and sanctification of the Eucharistic gifts have an atonement character, without the Eucharistic liturgy is a repetition of the unique sacrifice on the cross of Jesus Christ. He is the "living and uncircumcised sacrifice," which "once Himself as the sacrifice of His Father as a sacrifice being offered, is always slain." Between the two comings of Christ the Lord, the local community brings, through its bishop, its priest, this "spiritual and bloodless sacrifice" to the remembrance of the Passover, death, and resurrection of Christ (Luke 22:19) and the proclamation of the kingdom of God. "Whenever you eat of this bread and drink of this cup, proclaim the Lord's death until He comes" (I Cor. 11:25).
Regarding the atonement character of the Eucharistic Liturgy, the following can be added: Jesus Christ says that the bread is His Body, and what is in the chalice, His blood (Matthew 26: 26-28). The Eucharist is thus the only mystery in which the gifts offered - matter - are transformed into what they mean. At baptism, water does not become the Holy Spirit, although it carries the sanctifying power of grace. "The Eucharist," says St. Ignatius, "is the Body of our Savior Jesus Christ, the Body which suffered for our sins and which the Father, in His goodness, resurrected" (Towards Smyrna, VII, 1). To express the unique character of the Sacrifice of Christ, only one liturgy is celebrated on a liturgical day, at the same altar, by the same parish, in a certain place.
Holy Communion or eating the Eucharistic Body does not mean the physical consumption of the Body of Jesus. The body is tasted in the form of bread and wine. Then the Body and blood belong to the incarnate, crucified, resurrected, exalted, and crowned Son as Lord and not to the Father or the Holy Spirit. Of course, the gifts become "Eucharist" (= thanksgiving) through the common work of the Holy Trinity. And because the Son is united with the Father and the Holy Spirit, believers can say after communion, "I have received the heavenly Spirit." In the mystery of the Redeemer, Christ gives himself wholly to each one, not dividing and undermining himself in those who become partakers of Him.
Established by Jesus Himself on the Thursday of His Passion, during the Last Supper with the Apostles, the Eucharist is now celebrated on Sunday, "The day when God, changing darkness and matter, created the world, and Jesus Christ, our Savior, rose on the same day from the dead "(Justin, Apology 1, chap. LXVII). From the beginning of the Church in Jerusalem, Christians, leaving the cultic calendar followed by the synagogue and the Temple, no longer held a day of rest and sacrifice on Saturday, but gathered to celebrate the "thanksgiving" (Eucharist) on the first day of the week, on Sunday, as a weekly Easter retreat.
According to the apostolic rule transmitted by Justin the Martyr, only "he who believes that what we preach is true and who has passed through the bath of forgiveness of sins and rebirth, living on as Christ transmitted to us" can participate in the Eucharist "( First Apology, LXVI). The Orthodox Church does not accept at Communion Christians who belong to a Church that does not profess the same teaching of the faith, especially with regards to the Eucharist and the Priesthood.
Confession
Confession is the mystery by which God forgives, through the spiritual priest, the sins of Christians who sincerely repent and confess them in confession. Confession has a complex meaning: repentance, because the one who receives it must sincerely regret the sins committed; confession, the Christian confesses his sins before the priest; the second baptism, because through it sins are washed away as though the mystery of Baptism; forgiveness, because through this mystery the sinner is freed from the bond of sins; reconciliation because it reconciles us to God.
Confession Questions and Answers:
1 - Who has the right to confess?
Only bishops and priests have the power and the right to absolve from sin.
2 - When should we confess?
Confession is not necessarily about deadlines. One can go to confession whenever deemed necessary to do so. The fourth commandment of the Church requires us to confess our sins four times a year, that is, in the fasts of Easter, Christmas, the Holy Mary, and the Holy Apostles Peter and Paul. Every believer has to confess at least once a year.
3 - Who has to confess?
All believers must confess. The sick, in particular, must take care to confess and share so that the eventual end does not catch them without being confessed and shared.
4 - How should we confess?
The confession of sins must be made orally, before the spiritual priest, and must be complete, that is, to include all the sins committed since the last confession of which we are aware; sincere and done willingly, without other witnesses, with humility, with regret, and with a sincere desire not to repeat them.
5 - What is the canon (epitimia) of confession?
The canon of confession or epitimia( from greek language) (rebuke) is the means of repentance ordained by the Church, through which the priest asks the penitent to pray, methane, attend church, acts of alms, fasting, restraint from certain deeds or food, etc. The harshest punishment is stopping Holy Communion for a time.
6 - Where is the confession made?
Confession is made in the Church, before the icon of the Savior. Exceptions are made for non-transportable patients, to whom the priest is obliged to go to confession.
7 - What is confession?
The priest says certain prayers, which are part of the ritual of confession, followed by the confession of sins by the penitent. He answers the questions of the spiritual priest or confesses his sins. Depending on the severity of the sins, the clergyman arranges the canon (epitimia) that the confessed must follow.
8 - Can the confession be made public?
The clergyman is not allowed, for any reason, to make public the sins confessed by a penitent in the confessional.
9 - What to do before confession?
Confession of sins is recommended after a period in which one who wishes to repent fasted and prayed.
10 - What is the result of confession?
Confession frees us from sin and gives us a new chance on the path of virtue.
Wedding or Marriage
The wedding (Institution: Eph. 5, 25, 32) is the first of the Christian mysteries mentioned in the New Testament (John 2: 1-11; Matthew 19: 4-6). Marriage (marriage covenant) also existed in the Old Testament, but Jesus gives it a unique, sacred, eternal meaning. The wedding is the mystery in which the union of a man with a woman is blessed, with body and soul, in a unique way. Some biblical exegetes believe that the text, "Where two or three are united in my name" (Matthew 18:20) refers to the union of man and woman.
The ritual of the consecration of the man-woman couple includes:
- The free consent, or natural bond based on love, of those who marry, baptized members of the Church. This marriage contract is indispensable to the wedding, but it does not make it a divine institution.
- The sacramental character proper to the wedding is given by the blessing of the union (hands) together with the ritual of the coronation performed by the priest, in the name of Christ and according to the model of Christ's union with the Church, his Bride (Eph. 5: 25-32). special grace to the bride and groom. The main moment of the sacraments is the unifying prayer of the spouses: "And now, stretch out your hand from your holy place and unite Your servant (N) and Your handmaid (N), because by You the man is accompanied by the woman. Give them in one body, crown them with love, give them the fruit of their womb, that they may have many children. " With their hands clasped, the spouses receive the wedding rings on their heads as a sign of their covenant, with the blessing: "The servant of God is crowned ...". The priest leads those crowned with their godparents in a detour, as at baptism.
- Like any mystery, the wedding must be celebrated in connection with the Liturgy. Through economy, it is allowed to be done separately from the Liturgy, and the Communion to be replaced with bread and wine, blessed.
The purpose of marriage is a complete union between spouses, which ensures mutual sanctification (I Cor. 7, 14), the integrity of the family through common fidelity, the birth of infants, the moral order of society, and creation. A sign of fidelity and covenant with Christ, marriage is unique. It is an indissoluble conjugal bond (Matthew 19: 9), perpetual monogamy. Jesus Christ forbade divorce (Matthew 5:13) because it leads to adultery, and the apostle Paul speaks of the honor of marriage (Heb. 13: 4). Adultery is a sin because it usurps the fidelity of a husband. Divorce also contradicts the indissolubility of marriage. The church does not allow remarriage. However, she admitted the divorce as a concession. Also through the economy, the Church can accept, through repentance and confession of sins, the second and third marriage, but never the fourth. Remarriage always has a penitential character (according to Saint Basil the Great, Canon 5, those remarried are not excluded from Holy Communion, but must abstain, as a sign of repentance, for two years). The church advises widows to remain unmarried, for death does not break the union between spouses.
Both celibacy, that is, restraint from one's sexual relations, and marriage are naturally and morally legitimate. Celibacy, like conjugal chastity, is a recommendation, not a commandment (I Cor. 7: 5-8). Marriage should not be reduced to the mere satisfaction of sexual instincts, nor as a remedy against lust, which would be bad in itself. Also, marriage was never justified exclusively by procreation, the birth of a baby. Marriage involves the birth of children (I Tim. 2:15), but it is more than that (I Cor. 7: 4-5), that is, the mutual offering of the body: "do not be deprived of one another." Sexuality without procreation, especially in the case of sterility, should not be condemned without considering the natural and moral reasons.
The refusal of marriage for reasons of comfort, luxury, freedom, fear of responsibility, hatred of children, does not fall within Christian discipline. Causal sexual relations with different people, homosexuality, abortion, masturbation, erotic freedom in general, all these are delicate subjects that should not be judged legally, without examining the conscience of the persons concerned, under serious spiritual and pastoral guidance.
The wedding is administered to those baptized in the same Orthodox Church. Mixed marriages, with the unorthodox, which are made without pressure from another Church, can be blessed, provided the Orthodox husband continues to remain a son of his Church and work for the unity of the Churches. In such cases, the priest must consult his bishop: "Those who marry and those who marry must unite with the approval of the bishop, so that their marriage may be according to the Lord, and not according to lust. All things shall be done in his honor. God "(Ignatius Theophorus, to Polycarp, V, 2).
Note: There are no weddings on certain days
Holy Unction - Anointing
The Holy Unction is the mystery in which the physically ill, by anointing with holy oil and invoking the grace of the Holy Spirit by the priests, regain the health and integrity of his nature with the healing of the body and the forgiveness of sins. A direct reference to this mystery is found in the Epistle of St. James (5: 14-15): "Is anyone among you sick? Call the priests of the Church and pray for him, anointing him with oil in the name of the Lord. And prayer by faith he shall save the sick, and the Lord shall raise him up; and if he who have committed sins, it shall be forgiven. " One of the messianic ministries of Christ is the thaumaturgical one, as evidenced by the seven evangelical pericopes that are read in the mystery of the anointing (John 5: 25-37; 19: 1-10; Matthew 10: 1, 5-8; 7, 14-23; 25, 1-13; 15, 21-28; 9, 9-13). The priests of the Church, by the power of the Holy Spirit, continue in the Church the ministry which Jesus Himself entrusted to His apostles: "And as they went, they (twelve) preached repentance. "confused with the charism of healing (I Cor. 12, 28). The healing of the body - accompanied by the forgiveness of sins - is one of the anticipated signs of the Kingdom of God: "The power of the Lord is revealed in healings" (Luke 5:17).
The Holy Unction contains several main elements:
Repentance, because the forgiveness of sins is at the root of the healing of the disease. Sin and suffering go together, just as the soul and the body are inseparable in human nature: "Which is easier: to say, 'Your sins are forgiven,' or to say, 'Get up and walk?' Forgive sins, said to the paralytic, "I tell you, get up, take your bed and go to your house" (Luke 5: 23-24).
The reading of the seven biblical pericopes, from the Apostle and the Gospels, means that the healing act is not a medical intervention or miraculous healing, but an act of compassion of Christ, "the doctor of souls and bodies, whose wound we have all healed. For as thy glory is, so is thy mercy.
Seven prayers for the blessing of the oil, accompanied by as many anointings of the sick by the priests (seven or at least two), for health and deliverance from all diseases; the oil is the symbol of divine mercy (Luke 10: 33-34), of joy and holiness: "For you did not want to cleanse us with your blood, but you gave the image of the Cross in the holy oil." "Seven prayers, angels and priests" and as many believers as possible, means the fullness of the Church, which, like an organism, feels the suffering, infirmity, and helplessness of a member: "If one member suffers, all the members suffer together" (I Cor. 12). , 26).
The secret of the anointing is given to any patient for healing in any case of suffering, at any age. It is not a preparation for death ("extrema unction") nor is it practiced once in the last moments of life ("in articulo mortis"), without the hope of healing, as is practiced in the Roman Catholic Church. Of course, priests pray "to do His will," for "no one is without sin on earth."
Priesthood
The Mystery of the Priesthood or Ordination (Institution: II Tim. 1, 6; I Tim. 3, 1; Titus 1, 5) is the mystery of the introduction into the apostolic succession of church ministers, consecrated to those ministries which the Apostles recognized as according to the command of Christ and without which the identity and unity of the Church seen cannot be guaranteed. Ordination does not confer the unique and non-transmissible charisma and dignity of the Apostles. As members of the <> group, the Apostles - the symbol of God's people - have a unique, non-transferable role, so in this position, they have no successors.
Receiving from Christ the authority to work in His name (Luke 10:16), and to pass on what they received, the apostles instituted ministries that have an apostolic character and function. These ministries have various forms, but they were introduced under the supervision of the Apostles and by the laying on of hands, a ritual by which the authority of the ministers is given (cf. Acts 13: 3; 20:28).
In the ritual of Ordination, the two elements are inseparable: the laying on of hands by the bishop with the prayer of invocation of the Holy Spirit, Who shares a special grace for a specific mission in the Church, and the sending to serve in the name of Christ according to His will. Church ministers (bishops, priests, and deacons) do not work in Christ's place, as if He were absent. They are not vicars, representatives, or substitutes. They have the gift of manifesting sight, of giving an objective guarantee of the continuous and active presence of Christ with His people.
That is why only bishops and priests ordained in continuity with the Apostles can serve with the power of the Holy Spirit, for the preaching of the Gospel, for the forgiveness of sins, for the celebration of mysteries. Only they are sent by the act of ordination to give an effective sign of the work of Christ among the people. In fact, in the act of ordination, which the bishop commits by the virtue of the apostolic succession; Christ is the One who lays hands. At the ordination of the priest, the bishop prays: (Ordination of the priest, Arhieraticon, p. 80). In any sacramental act, the church bishop is the servant of the great heavenly hierarch: (Ordination of the deacon, Molitfelnic, p. 76).
The Acts of the Apostles (Chap. 6; 20, 28; 11, 29-30; 14, 23; 15, 2, 4, 23; 21, 8), as well as the Pauline Epistles (I Tim. 3, 1-13; 5, 17), attests the distinct and complementary existence of the three priestly services, instituted by ordination. In the next century, St. Ignatius of Antioch, himself a bishop, will explain in detail the place and symbolism of the bishop, priest, and deacon (To Philadelphia, 4; To Magn., 6, 1; 3, 1-2; To Tral., 3, 1).
As successors of the Apostles, bishops have an apostolic responsibility and mission. The bishop is the leader of a local church, as a member of the episcopal college. The bishop represents the universal Church and therefore has authority in the local Church. He is the only one who confers the mystery in the three steps or ministries. Elders (priests) perform priestly duties in a diploma unit with the bishops. Together they form the priesthood or priestly supper which is the responsibility of the local Church. The priest receives from the bishop the pastoral responsibility for a parish. Deacons are in the service of the bishop. Although they do not have the priesthood necessary to perform the Sacraments, they have various functions in the Church: preaching the gospel.
Weddings and baptisms are not performed on all Wednesdays and Fridays of the year;
- On the eve of the Royal Feasts;
- In the week before Lent (see calendar);
- In the fast of Easter (see calendar);
- During Holy Week (see calendar);
- On Pentecost Sunday (see calendar);
- In the Lent of the Holy Apostles Peter and Paul (June 23 - 29);
- In the Lent of the Assumption (August 1 - 14);
- Beheading of St. John the Baptist (August 29);
- The Exaltation of the Holy Cross (September 14);
- In the Lent of the Lord's birth (November 14 - December 24);
- From the birth of the Lord to the Baptism of the Lord (December 25 - January 6).
- Note: Please take the above data as a guide. Talk to the parish priest in advance to set and book a suitable date for the occasion.
Tainele Bisericii
Botezul
Botezul este o taină de o mare bogăţie, aşa cum arată numele multiple date în Noul Testament. El se dă nu numai pentru iertarea păcatului strămoşesc şi numai copiilor (Ioan 3, 3; Rom. 6, 3-5). Botezul este şi experienţă personală a Cincizecimii, deoarece cel nou botezat intră acum în adunarea văzută a Bisericii, alăturându-se celor ce s-au sfinţit în Ierusalim. De aceea, condiţia esenţială a botezului este mărturisirea păcatelor şi afirmarea personală a Simbolului de credinţă: "Eu cred...". "Eu cred..." trebuie repetat şi la primirea Tainei Împărtăşaniei, care e nedespărţită de botez.
Prezenţa Duhului Sfânt în creştinul botezat este de o valoare incomparabilă. Aceasta este asigurarea fermă că cel botezat va fi cu Hristos în veci: "Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat" (Gal. 3, 27). "Îmbrăcarea în Hristos" este însă o experienţă conştientă, activă. "Numai morţii nu simt când sunt îmbrăcaţi" (Simeon Noul Teolog, Cuvântare morală, IV). Creştinul botezat nu este un corp inert, un cadavru. De aceea simţirea harului este un semn autentic al naşterii din nou la Botez. Creştinul este uns, consacrat, ca ostaş al lui Hristos, al cărui nume este înscris în Cartea vieţii.
În practica Bisericii apostolice, păstrată în tradiţia ortodoxă, Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania formeză un singur şi inseparabil "ritual de iniţiere". De altfel, Evanghelia de la botez: Matei 28, 16-20, introdusă de Apostol: Romani 6, 3-11 şi de "Câţi în Hristos v-aţi botezat", se citeşte după ungerea cu sfântul Mir a copilului. După botez şi mirungere, copilul este adus în faţa altarului unde primeşte Sfânta Euharistie. Cu aceasta, intrarea sa în Biserică văzută este completă.
Notă: În anumite zile nu se fac botezuri
Mirungerea sau Miruirea
Ungerea cu Mir (instituire: Fapte 8, 14-17) este taina în care, prin ungerea cu Mir (sfinţit de patriarhul Bisericii) pe organele de simţ ale trupului şi prin invocarea darului Duhului Sfânt: "Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin", cel botezat este consfinţit în unirea sa cu Hristos, i se conferă darurile Duhului Sfânt, fiind consacrat pentru o slujire în Biserica văzută. Marturisirea de credinţă ortodoxă (1642) face o analogie între venirea Duhului Sfânt asupra apostolilor la Cincizecime, şi conferirea darurilor Duhului celor botezaţi prin taina mirungerii: "după cum odinioară Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor în chip de foc şi a revărsat asupra lor darurile Sale, tot aşa şi acum, când preotul, cu sfântul Mir, unge pe cel botezat, se revarsă asupra lui darurile Sfântului Duh" (Întrebarea CIV). Nicolae Cabasila ( Viaţa lui Hristos, III, 1-7) găseşte un element comun între hirotonia preoţilor şi ungerea celor botezaţi, deoarece ambele se fac prin invocarea Duhului Sfânt şi prin punerea mâinilor: "Dumnezeiescul har..." "Pecetea darului Duhului Sfânt...".
Taina se dă celor botezaţi prin afundare întreită în apă, în numele Sfintei Taine, după făgăduinţa făcută chiar în Vechiul Testament (Ioil 3, 1; Fapte 2, 17). Potrivit principiului: fiecare taină are efectul ei propriu, mirungerea este taina "comunicării Duhului Sfânt" ( Viaţa în Hristos III, 1). Dacă prin botez creştinul participă la crucea, moartea şi învierea lui Hristos, prin mirungere el participă la energiile Duhului Sfânt, primind pecetea sfinţeniei harului. Înnoit prin baia botezului, credinciosul devine "creştin" prin ungere (I Ioan 2, 20). Mirul este simbolul regenerării, dar şi al darurilor Duhului Sfânt: "Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre" (II Cor. 1, 21-22).
Mirungerea este o condiţie de primire în Biserica ortodoxă şi la împărtăşirea acestora, pentru cei ce au primit botezul în sânul şi după ritualul altei Biserici creştine. Potrivit practicii Bisericii vechi, unele confesiuni creştine separă timpul botezului de timpul mirungerii (sacramentul confirmării), pentru motive catehetice şi pedagogice (la o vârstă când copiii sunt conştienţi şi responsabili). În acest caz, confirmarea este făcută de episcopul locului, ceea ce pune în relief foarte bine integrarea copilului în Biserica locală, reprezentată de episcop.
La patruzeci de zile după botez, copilul, băiat sau fată, este adus de părinţi împreună cu naşii la Biserică pentru ritualul numit "îmbisericire", care constă în introducerea copilului în altar şi închinarea lui în faţa sfintei Mese. Cu aceasta el sau ea devine, în mod deplin, mădular nou al parohiei respective.
Sf. Împărtăşanie
Taina Euharistiei (Înstituirea: Luca 22, 19-22; I Cor. 11, 23-27), a Împărtăşaniei cu Sfintele Taine, sau a Cuminecăturii, ocupă un loc central în viaţa Bisericii şi se deosebeşte de celelalte taine, ierurgii şi slujbe cultice, prin aceea că aici nu este vorba de împărtăşirea taincă a harului ci de cuminecarea cu trupul şi sângele lui Hristos, "cărbunele aprins" care arde păcatele, pâinea cerească ce se dă spre iertarea păcatelor, spre comuniunea cu Duhul Sfânt, spre viaţa de veci: "Mâncare şi băutură ai dat oamenilor spre desfătare... iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţă veşnică" (Didahia, X, 2). Nicolae Cabasila descrie caracterul unic al Împărtăşaniei astfel:
"Fără îndoiala că Hristos se află în toate tainele, El care este şi ungerea şi botezul şi hrana noastră, ba este de faţă şi în cei ce iau parte la săvârşirea Sfintelor Taine împărţindu-le din darurile Sale, dar în fiecare din Taine El este de faţă în alt chip. Pe cei botezaţi îi curăţeşte de întinăciunea păcatului şi întipăreşte în ei din nou chipul Său. În cei miruiţi face mai lucrătoare puterile Duhului, a căror comoară s-a făcut trupul Său prin ungere. Când duce însă pe credincios la Sfânta Masă si-i dă să manance din însuşi Trupul Lui, Mântuitorul schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i însăşi personalitatea Sa, iar noroiul care primeşte vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se preface în însuşi trupul Împăratului: ceva mai fericit decât această soartă nici nu s-ar putea închipui. De aceea, Sfânta Împărtăşanie este taina cea mai mare, pentru că mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva. Căci, de regulă, după o treaptă vine a doua, după aceasta a treia şi apoi tot aşa până la cea din urmă. După Sfânta Împărtăşanie însă nu mai este loc unde să păşesti, de aceea trebuie să te opreşti aici şi să te gândeşti cum să faci, ca să poţi păstra până la sfârşit comoara pe care ai dobandit-o" ( Viaţa în Hristos, IV).
Aducerea şi sfinţirea darurilor euharistice au un caracter de jertfă, fără ca liturghia euharistică să fie o repetare a jertfei unice de pe cruce a lui Iisus Hristos. El este "jertfa cea vie şi nejertfită", Care "o dată pe Sine ca jertfa Părintelui Său ca jertfă aducându-se, pururea se junghie". Între cele două veniri ale lui Hristos-Domnul, comunitatea locală aduce, prin episcopul său preotul ei, această "jertfă duhovnicească şi fără de sânge" spre pomenirea paştelui, morţii şi învierii lui Hristos (Luca 22, 19) şi spre vestirea împărăţiei lui Dumnezeu: " Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El" (I Cor. 11, 25).
În legătură cu caracterul de jertfă al Liturghiei euharistice, se mai pot adăuga următoarele: Iisus Hristos spune ca pâinea este Trupul Său, iar ceea ce este în potir, sângele Său (Matei 26, 26-28). Euharistia este astfel singura taină în care darurile oferite - materia - se prefac în mod real în ceea ce ele semnifică. La botez, apa nu devine Duh Sfânt, deşi este purtătoare de putere sfinţitoare a harului. "Euharistia, zice sfântul Ignatie, este Trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Trupul care a suferit pentru păcatele noastre şi pe care Tatăl, în bunătatea Sa, L-a înviat" (Către Smirneni, VII, 1). Pentru a exprima caracterul unic al Jertfei lui Hristos, numai o singură liturghie se celebrează într-o zi liturgică, la acelaşi altar, de către aceeaşi parohie, într-un anumit loc.
Cuminecarea sau mâncarea Trupului euharistic nu înseamnă consumarea fizică Trupului lui Iisus. Trupul se gustă în mod real, sub forma pâinii şi vinului. Apoi, Trupul şi sângele aparţin Fiului întrupat, răstignit, înviat, înălţat şi încoronat ca Domn şi nu Tatălui sau Sfântului Duh. Desigur, darurile devin "euharistie" (= mulţumire) prin lucrarea comună a Sfintei Treimi. Şi, deoarece Fiul este unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, credincioşii pot spune după împărtăşire: "Am primit Duhul cel ceresc". În taina Cuminecăturii, Hristos se dă întreg fiecăruia, neîmpărţindu-Se şi nemicşorându-Se în cei ce se fac părtaşi de El.
Instituită de Însuşi Iisus, în Joia Patimilor Sale, în timpul ultimei cine cu apostolii, Euharistia este săvârşită acum duminica, "Zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul şi materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeaşi zi a înviat din morţi" (Iustin, Apologia 1, cap. LXVII). Încă de la începutul Bisericii în Ierusalim, creştinii, părăsind calendarul cultic urmat de sinagogă şi Templu, n-au mai ţinut zi de odihnă şi jertfă sâmbăta, ci s-au adunat pentru a celebra "mulţumirea" (Euharistia) în prima zi a săptămînii, duminica, ca o retrăire săptămânală a Paştelui.
Potrivit regulii apostolice transmise de Iustin Martirul, nu poate participa la Euharistie decât numai "cel ce crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate şi care a trecut prin baia iertării păcatelor şi a renaşterii, trăind mai departe aşa cum ne-a transmis Hristos" ( Apologia întaia, LXVI). Biserica ortodoxă nu acceptă la Cuminecătură creştini care aparţin unei Biserici ce nu mărturiseşte aceeaşi învăţătură de credinţă, mai ales în privinţa Euharistiei şi Preoţiei.
Mărturisirea sau Spovedania
Spovedania este taina prin care Dumnezeu iartă, prin preotul duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi le mărturisesc în cadrul spovedaniei. Spovedania are o semnificaţie complexă: pocăinţă, pentru că cel ce o primeşte trebuie să regrete în mod sincer păcatele săvârşite; mărturisire, creştinul îşi mărturiseşte păcatele în faţa preotului; al doilea botez, pentru că prin ea se spală păcatele ca şi prin taina Botezului; iertare, pentru că prin această taină se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că ea ne împacă cu Dumnezeu.
Întrebări şi răspunsuri legate de spovedanie:
1 - Cine are dreptul de a spovedi?
Numai episcopii şi preoţii au puterea şi dreptul de a dezlega de păcate.
2 - Când să ne spovedim?
Spovedania nu este neapărat legata de termene. Se poate merge la spovedanie de câte ori considerăm necesar să o facem. Porunca a patra a Bisericii ne cere să ne mărturisim păcatele de patru ori pe an, adică în posturile Paştelor, Crăciunului, al Sfintei Marii şi al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Orice credincios are datoria să se spovedească cel puţin o dată pe an.
3 - Cine trebuie să se spovedească?
Toţi credincioşii trebuie să se spovedească. Bolnavii, mai ales, trebuie să se îngrijeasca să se spovedească şi să se împărtăşească pentru ca eventualul sfârşit să nu-i prindă fără a fi spovediţi şi împărtăşiţi.
4 - Cum trebuie să ne spovedim?
Spovedania (mărturisirea) păcatelor trebuie făcută prin viu grai, în faţa preotului-duhovnic şi trebuie să fie: completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârşite de la ultima spovedanie de care suntem conştienţi; sinceră şi făcută de bunăvoie; secretă, adică fără alţi martori; cu umilinţă, cu părere de rău, şi cu dorinţa sinceră de a nu le mai repeta.
5 - Ce este canonul (epitimia) de spovedanie?
Canonul de spovedanie sau epitimia (certarea) este mijlocul de pocăinţă rânduit de Biserică, prin care preotul-duhovnic cere penitentului să facă rugăciuni, metanii, frecventarea bisericilor, fapte de milostenie, posturi, înfrânări de la anumite fapte sau mâncăruri etc. Cea mai aspră pedeapsă este oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru un anumit timp.
6 - Unde se face spovedania?
Spovedania se face în Biserică, înaintea icoanei Mântuitorului. Se fac excepţii pentru bolnavii netransportabili, la care preotul este obligat să se ducă pentru a-i spovedi.
7 - În ce constă spovedania?
Preotul spune anumite rugăciuni, care fac parte din ritualul spovedaniei, după care urmează mărturisirea păcatelor de către penitent. Acesta răspunde la întrebările preotului-duhovnic sau îşi mărturiseşte singur păcatele. În funcţie de gravitatea păcatelor, duhovnicul rânduieşte canonul (epitimia) pe care cel spovedit trebuie să-l urmeze.
8 - Spovedania poate fi făcută publică?
Preotul-duhovnic nu are voie, sub nici un motiv, să facă publice păcatele mărturisite de un penitent în scaunul spovedaniei.
9 - Ce să facem înainte de spovedanie?
Mărturisirea păcatelor este recomandat să se facă după o perioadă în care cel care doreşte să se pocăiască a ţinut post şi s-a rugat.
10 - Care este rezultatul spovedaniei?
Spovedania ne dezleagă de păcate şi ne dă o nouă şansă pe calea virtuţii.
Nunta sau Căsătoria
Nunta (Înstituire: Efes. 5, 25, 32) este cea dintâi dintre tainele creştine amintite de Noul Testament (Ioan 2, 1-11; Matei 19, 4-6). De fapt, căsătoria (alianţa matrimonială) exista şi în Vechiul Testament, dar Iisus ii dă o semnificaţie unică, sacră, eternă. Nunta este taina în care se binecuvintează unirea omului cu femeia, cu trup şi suflet, într-un mod unic. Unii exegeti biblici cred că textul: "Acolo unde sunt doi sau trei uniţi în numele Meu" (Matei 18, 20) se referă la unirea dintre bărbat şi femeie.
Ritualul de consacrare a cuplului om-femeie cuprinde:
- Liberul consimţământ, sau legătura naturală bazată pe iubire, a celor ce se căsătoresc, membri botezaţi ai Bisericii. Acest contract matrimonial este indispensabil nunţii, dar nu aceasta o face o instituţie divină.
- Caracterul sacramental propriu nunţii îl dă binecuvântarea unirii (mâinilor) împreună cu ritualul încoronării săvârşite de preot, în numele lui Hristos şi după modelul unirii lui Hristos cu Biserica, Mireasa sa (Efes. 5, 25-32), prin care se dăruieşte un har special mirilor. Momentul principal al tainelor este rugăciunea de unire a soţilor: "Şi acum, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte Tu Însuţi pe robul Tău (N) şi roaba Ta (N), pentru că de Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe ei într-un singur trup, încununează-i cu dragoste, dăruieşte-le lor roada pântecelui, ca să dobândească mulţime de copii". Cu mâinile împreunate, soţii primesc cununiile pe cap ca semn al alianţei lor, cu binecuvântarea: "Se cunună robul lui Dumnezeu...". Preotul conduce pe cei cununaţi împreună cu naşii lor într-o ocolire, ca la botez.
- Ca orice taină, nunta trebuie să se oficieze în legătură cu Liturghia. Prin iconomie, este permis să se facă separat de Liturghie, iar Împărtăşania să fie înlocuită cu pâine şi vin, binecuvantate.
Scopul căsătoriei este o unire completă între soţi, care să asigure sfinţirea reciprocă (I Cor. 7, 14), integritatea familiei prin fidelitate comună, naşterea pruncilor, ordinea morala a societăţii şi a creaţiei. Semn al fidelităţii şi alianţei cu Hristos, căsătoria este unică. Este o legătură conjugală indisolubilă (Matei 19, 9), o monogamie perpetuă. Iisus Hristos a interzis divorţul (Matei 5, 13), deoarece împinge la adulter, iar apostolul Pavel vorbeşte despre cinstea căsătoriei (Evr. 13, 4). Adulterul este păcat deoarece uzurpă fidelitatea unui soţ. De asemenea divorţul este în contradicţie cu indisolubilitatea căsătoriei. Biserica nu permite recăsătorirea. Totuşi, ea a admis divorţul ca o concesie. Tot prin iconomie, Biserica poate să accepte, prin pocainţă şi mărturisirea păcatelor a doua şi a treia căsătorie, dar niciodată a patra. Recăsătorirea are totdeauna un caracter penitenţial (după Sfântul Vasile cel Mare, canonul 5, cei recăsătoriţi nu sunt excluşi de la Cuminecătură, dar trebuie să se abţină, în semn de pocăinţă, doi ani). Biserica recomandă văduvelor să rămână necăsătorite, căci moartea nu rupe unirea dintre soţi.
Atât celibatul, adică reţinerea de la relaţii sexuale proprii soţilor, cât şi căsătoria sunt legitime din punct de vedere natural şi moral. Celibatul, ca şi castitatea conjugală, este o recomandare, nu o poruncă (I Cor. 7, 5-8). Căsătoria nu trebuie să fie redusă la simpla satisfacere a instinctelor sexuale, nici ca remediu împotriva concupiscenţei, care ar fi rea în sine. De asemenea, căsătoria n-a fost niciodată justificată exclusiv prin procreaţie, naştere de prunc. Căsătoria implică naşterea de copii (I Tim. 2, 15), dar ea este mai mult decât aceasta (I Cor. 7, 4-5), adică oferirea reciprocă a trupului: "să nu va lipsiţi unul de altul". Sexualitatea lipsită de procreaţie, mai ales în caz de sterilitate, nu se cade să fie condamnată fără a considera motivele naturale şi morale.
Refuzul căsătoriei pentru motive de confort, lux, libertate, frică de răspundere, ura faţa de copii, nu intră în disciplina creştină. Relaţiile sexuale cauzale, cu diferite persoane, homosexualitatea, avortul, masturbaţia, libertatea erotică în general, toate acestea sunt subiecte delicate care nu trebuie să fie judecate legalist, fără examinarea constiinţei persoanelor în cauză, sub îndrumare spirituală şi pastorală serioasă.
Cununia se administrează celor botezaţi în aceeaşi Biserică, ortodoxă. Căsătoriile mixte, cu neortodocsii, care se fac fără presiuni din partea altei Biserici, pot să fie binecuvântate, cu condiţia ca soţul ortodox să continue să rămână fiu al Bisericii sale şi să lucreze pentru unitatea Bisericilor. În asemenea situaţii, preotul trebuie să consulte episcopul sau: "Trebuie ca cei ce se însoară şi cele care se marită să facă unirea cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul, şi nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu" (Ignatie Teoforul, către Policarp, V, 2).
Notă: În anumite zile nu se fac nunţi
Sf. Maslu
Sf.Maslu este taina în care cel bolnav fizic, prin ungerea cu untdelemn sfinţit şi invocarea harului Sfântului Duh de către preoţi, recapătă sănătatea şi integritatea firii sale o dată cu tămăduirea trupului şi iertarea păcatelor. O referinţă directă despre această taină se găseşte în Epistola Sfântului Iacov (5, 14-15): "Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui". Una din slujirile mesianice ale lui Hristos este cea taumaturgică, aşa cum reiese de altfel din cele şapte pericope evanghelice care se citesc la taina maslului (Ioan 5, 25-37; 19, 1-10; Matei 10, 1, 5-8; 7, 14-23; 25, 1-13; 15, 21-28; 9, 9-13). Preoţii Bisericii, prin puterea Duhului Sfânt, continuă în Biserică slujirea pe care Însuşi Iisus a încredinţat-o apostolilor Săi: "Şi mergând, ei (cei doisprezece) propovăduiau pocăinţă. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi si-i vindecau" confundată cu harisma vindecarilor (I Cor. 12, 28). Tămăduirea trupului - însoţită de iertarea păcatelor - este unul din semnele anticipate ale Împărăţiei lui Dumnezeu: "Puterea Domnului se arată în tămăduiri" (Luca 5, 17).
Maslul cuprinde câteva elemente principale:
Pocainţa, deoarece iertarea păcatelor stă la originea tămaduirii bolii. Păcatul şi suferinţa merg împreună, aşa cum sufletul şi trupul sunt inseparabile în firea umană: "Ce este mai uşor: a zice iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală şi umblă? Iar ca să ştiţi ca Fiul Omului are pe pământ puterea să ierte păcatele, a zis paraliticului: Ţie îţi zic: Scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta" (Luca 5, 23-24).
Citirea celor şapte pericope biblice, din Apostol şi Evanghelii, care înseamnă că actul tămăduitor nu este intervenţie medicală sau o vindecare miraculoasă, ci un act de compasiune a lui Hristos, "doctorul sufletelor şi trupurilor, Cel ce poartă fără durere neputinţele noastre, cu a cărui rană toţi ne-am vindecat. Căci precum este slava Ta, aşa este şi mila Ta", de aceea El a poruncit să iertam de şaptezeci de ori câte şapte celor care cad în păcate.
Şapte rugăciuni pentru binecuvântarea untdelemnului, însoţite de tot atâtea ungeri ale bolnavului de către preoţi (şapte sau măcar doi), spre sănătate şi izbăvire de toate bolile; untdelemnul este simbolul milei dumnezeieşti (Luca 10, 33-34), al bucuriei şi al sfinţeniei: "Căci n-ai binevoit a ne curăţi prin sânge, ci ai dat în untdelemnul sfinţit chipul Crucii". "Şapte rugăciuni, îngeri şi preoţi" şi cât mai mulţi credincioşi, înseamnă plenitudinea Bisericii, care, întocmai ca un organsim, resimte suferinţa, infirmitatea şi neputinţa unui mădular: "Daca un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună" (I Cor. 12, 26).
Taina maslului se dă oricărui bolnav în vederea vindecării în orice caz de suferinţă, la orice vârstă. Ea nu este o pregătire pentru moarte ("extrema unctio") şi nici nu se practică o singură dată în ultimele clipe ale vieţii ("in articulo mortis"), fără speranţa însănătoşirii, cum se practică în Biserica romano-catolică. Desigur, preoţii se roagă "să se facă voia Lui", căci "nimeni nu este fără de păcat pe pământ".
Preoţia
Taina Preoţiei sau a Hirotoniei (Instituire: II Tim. 1, 6; I Tim. 3, 1; Tit. 1, 5) este taina introducerii în succesiunea apostolică a slujitorilor bisericeşti, consacraţi acelor slujiri pe care Apostolii le-au recunoscut ca fiind după porunca lui Hristos şi fară de care identitatea şi unitatea Bisericii văzute nu pot fi garantate. Hirotonia nu conferă harisma şi demnitatea Apostolilor, unice şi netransmisibile. Ca membri ai grupului<>, Apostolii - simbolul poporului lui Dumnezeu - au un rol unic, netransferabil, de aceea, în această poziţie, ei nu au succesori. Primind de la Hristos autoritatea să lucreze în numele Lui (Luca 10, 16), şi să transmită mai departe ceea ce au primit, apostolii au instituit slujiri care au un caracter şi o funcţie apostolică. Aceste slujiri au forme diverse, dar ele au fost introduse sub supravegherea Apostolilor şi prin punerea mâinilor lor, ritual prin care se dă autoritatea slujitorilor (cf. Fapte 13, 3; 20, 28). În ritualul Hirotoniei, cele două elemente sunt inseparabile: punerea mâinilor episcopului cu rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, Care împarte un har special pentru o misiune specifică în Biserică şi trimiterea de a sluji în numele lui Hristos după voia Sa. Slujitorii bisericeşti (episcopi, preoţi şi diaconi) nu lucrează în locul lui Hristos, ca şi când Acesta ar fi absent. Ei nu sunt propriu-zis vicari, reprezentanţi sau înlocuitori. Ei au darul de a manifesta văzut, de a da garanţie obiectivă despre prezenţa continuă şi activă a lui Hristos cu poporul Său. Tocmai de aceea, numai episcopii şi preoţii hirotoniţi în continuitate cu Apostolii pot sluji cu putera Duhului Sfânt, spre predicarea Evangheliei, spre iertarea păcatelor, spre celebrarea tainelor. Numai ei sunt trimişi prin actul hirotoniei să dea un semn eficient de lucrarea lui Hristos în mijlocul poporului. De altfel, în actul hirotoniei, pe care episcopul o săvârşeşte în virtutea succesiunii apostolice: <>, Hristos este Cel ce pune mâna. La hirotonia preotului, episcopul se roagă: <> (Hirotonia preotului, Arhieraticon, p. 80). În orice act sacramental, arhierul bisericesc este slujitorul Marelui arhiereu ceresc: <> ( Hirotonia diaconului, Molitfelnic, p. 76). Faptele Apostolilor (Cap. 6; 20, 28; 11, 29-30; 14, 23; 15, 2, 4, 23; 21, 8), ca şi epistolele pauline (I Tim. 3, 1-13; 5, 17) atestă existenţa distinctă şi complementară a celor trei slujiri sacerdotale, instituite prin hirotonie. În secolul urmator, Sfântul Ignatie al Antiohiei, el însuşi episcop, va explica pe larg locul şi simbolismul episcopului, preotului şi diaconului (Către Filad., 4; Către Magn., 6, 1; 3, 1-2; Către Tral., 3, 1). Ca succesori ai Apostolilor, episcopii au o răspundere şi o misiune apostolică. Episcopul este conducătorul unei Biserici locale, în calitate de membru al colegiului episcopal, colegiu care reprezintă grupul celor<>. Episcopul reprezintă Biserica universală şi de aceea are autoritate în Biserica locală. E singurul care conferă taina în cele trei trepte sau slujiri. Prezbiterii (preoţii) exercită funcţiile sacerdotale în unitate diplină cu episcopii. Împreună formează preoţimea sau cinul preoţesc care are răspundere de Biserica locală. Preotul primeşte de la episcop răspunderea pastorală pentru o parohie. Diaconii se află în serviciul episcopului. Deşi n-au preoţia necesară săvârşirii Tainelor, ei au diverse funcţii în Biserică: predicarea Evangheliei, diaconie.
Nu se fac cununii şi botezuri În toate zilele de miercuri şi vineri de peste an;
În ajunul Praznicelor Împărăteşti;
În săptămâna dinaintea Postului Sfintelor Paşti (vezi calendarul);
În postul Sfintelor Paşti (vezi calendarul);
În Săptămâna Luminată (vezi calendarul);
În Duminica Rusaliilor (vezi calendarul);
În Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (23 - 29 iunie);
În Postul Adormirii Maicii Domnului (1 - 14 august);
Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august);
Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie);
În Postul naşterii Domnului (14 noiembrie - 24 decembrie);
De la naşterea Domnului până la Botezul Domnului (25 decembrie - 6 ianuarie).
Notă: Vă rugăm să luaţi datele de mai sus cu caracter orientativ. Vorbiţi din timp cu preotul paroh pentru a stabili şi a vă rezerva o dată potrivită pentru ocazia respectivă.
Botezul
Botezul este o taină de o mare bogăţie, aşa cum arată numele multiple date în Noul Testament. El se dă nu numai pentru iertarea păcatului strămoşesc şi numai copiilor (Ioan 3, 3; Rom. 6, 3-5). Botezul este şi experienţă personală a Cincizecimii, deoarece cel nou botezat intră acum în adunarea văzută a Bisericii, alăturându-se celor ce s-au sfinţit în Ierusalim. De aceea, condiţia esenţială a botezului este mărturisirea păcatelor şi afirmarea personală a Simbolului de credinţă: "Eu cred...". "Eu cred..." trebuie repetat şi la primirea Tainei Împărtăşaniei, care e nedespărţită de botez.
Prezenţa Duhului Sfânt în creştinul botezat este de o valoare incomparabilă. Aceasta este asigurarea fermă că cel botezat va fi cu Hristos în veci: "Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat" (Gal. 3, 27). "Îmbrăcarea în Hristos" este însă o experienţă conştientă, activă. "Numai morţii nu simt când sunt îmbrăcaţi" (Simeon Noul Teolog, Cuvântare morală, IV). Creştinul botezat nu este un corp inert, un cadavru. De aceea simţirea harului este un semn autentic al naşterii din nou la Botez. Creştinul este uns, consacrat, ca ostaş al lui Hristos, al cărui nume este înscris în Cartea vieţii.
În practica Bisericii apostolice, păstrată în tradiţia ortodoxă, Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania formeză un singur şi inseparabil "ritual de iniţiere". De altfel, Evanghelia de la botez: Matei 28, 16-20, introdusă de Apostol: Romani 6, 3-11 şi de "Câţi în Hristos v-aţi botezat", se citeşte după ungerea cu sfântul Mir a copilului. După botez şi mirungere, copilul este adus în faţa altarului unde primeşte Sfânta Euharistie. Cu aceasta, intrarea sa în Biserică văzută este completă.
Notă: În anumite zile nu se fac botezuri
Mirungerea sau Miruirea
Ungerea cu Mir (instituire: Fapte 8, 14-17) este taina în care, prin ungerea cu Mir (sfinţit de patriarhul Bisericii) pe organele de simţ ale trupului şi prin invocarea darului Duhului Sfânt: "Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin", cel botezat este consfinţit în unirea sa cu Hristos, i se conferă darurile Duhului Sfânt, fiind consacrat pentru o slujire în Biserica văzută. Marturisirea de credinţă ortodoxă (1642) face o analogie între venirea Duhului Sfânt asupra apostolilor la Cincizecime, şi conferirea darurilor Duhului celor botezaţi prin taina mirungerii: "după cum odinioară Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor în chip de foc şi a revărsat asupra lor darurile Sale, tot aşa şi acum, când preotul, cu sfântul Mir, unge pe cel botezat, se revarsă asupra lui darurile Sfântului Duh" (Întrebarea CIV). Nicolae Cabasila ( Viaţa lui Hristos, III, 1-7) găseşte un element comun între hirotonia preoţilor şi ungerea celor botezaţi, deoarece ambele se fac prin invocarea Duhului Sfânt şi prin punerea mâinilor: "Dumnezeiescul har..." "Pecetea darului Duhului Sfânt...".
Taina se dă celor botezaţi prin afundare întreită în apă, în numele Sfintei Taine, după făgăduinţa făcută chiar în Vechiul Testament (Ioil 3, 1; Fapte 2, 17). Potrivit principiului: fiecare taină are efectul ei propriu, mirungerea este taina "comunicării Duhului Sfânt" ( Viaţa în Hristos III, 1). Dacă prin botez creştinul participă la crucea, moartea şi învierea lui Hristos, prin mirungere el participă la energiile Duhului Sfânt, primind pecetea sfinţeniei harului. Înnoit prin baia botezului, credinciosul devine "creştin" prin ungere (I Ioan 2, 20). Mirul este simbolul regenerării, dar şi al darurilor Duhului Sfânt: "Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre" (II Cor. 1, 21-22).
Mirungerea este o condiţie de primire în Biserica ortodoxă şi la împărtăşirea acestora, pentru cei ce au primit botezul în sânul şi după ritualul altei Biserici creştine. Potrivit practicii Bisericii vechi, unele confesiuni creştine separă timpul botezului de timpul mirungerii (sacramentul confirmării), pentru motive catehetice şi pedagogice (la o vârstă când copiii sunt conştienţi şi responsabili). În acest caz, confirmarea este făcută de episcopul locului, ceea ce pune în relief foarte bine integrarea copilului în Biserica locală, reprezentată de episcop.
La patruzeci de zile după botez, copilul, băiat sau fată, este adus de părinţi împreună cu naşii la Biserică pentru ritualul numit "îmbisericire", care constă în introducerea copilului în altar şi închinarea lui în faţa sfintei Mese. Cu aceasta el sau ea devine, în mod deplin, mădular nou al parohiei respective.
Sf. Împărtăşanie
Taina Euharistiei (Înstituirea: Luca 22, 19-22; I Cor. 11, 23-27), a Împărtăşaniei cu Sfintele Taine, sau a Cuminecăturii, ocupă un loc central în viaţa Bisericii şi se deosebeşte de celelalte taine, ierurgii şi slujbe cultice, prin aceea că aici nu este vorba de împărtăşirea taincă a harului ci de cuminecarea cu trupul şi sângele lui Hristos, "cărbunele aprins" care arde păcatele, pâinea cerească ce se dă spre iertarea păcatelor, spre comuniunea cu Duhul Sfânt, spre viaţa de veci: "Mâncare şi băutură ai dat oamenilor spre desfătare... iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţă veşnică" (Didahia, X, 2). Nicolae Cabasila descrie caracterul unic al Împărtăşaniei astfel:
"Fără îndoiala că Hristos se află în toate tainele, El care este şi ungerea şi botezul şi hrana noastră, ba este de faţă şi în cei ce iau parte la săvârşirea Sfintelor Taine împărţindu-le din darurile Sale, dar în fiecare din Taine El este de faţă în alt chip. Pe cei botezaţi îi curăţeşte de întinăciunea păcatului şi întipăreşte în ei din nou chipul Său. În cei miruiţi face mai lucrătoare puterile Duhului, a căror comoară s-a făcut trupul Său prin ungere. Când duce însă pe credincios la Sfânta Masă si-i dă să manance din însuşi Trupul Lui, Mântuitorul schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i însăşi personalitatea Sa, iar noroiul care primeşte vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se preface în însuşi trupul Împăratului: ceva mai fericit decât această soartă nici nu s-ar putea închipui. De aceea, Sfânta Împărtăşanie este taina cea mai mare, pentru că mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva. Căci, de regulă, după o treaptă vine a doua, după aceasta a treia şi apoi tot aşa până la cea din urmă. După Sfânta Împărtăşanie însă nu mai este loc unde să păşesti, de aceea trebuie să te opreşti aici şi să te gândeşti cum să faci, ca să poţi păstra până la sfârşit comoara pe care ai dobandit-o" ( Viaţa în Hristos, IV).
Aducerea şi sfinţirea darurilor euharistice au un caracter de jertfă, fără ca liturghia euharistică să fie o repetare a jertfei unice de pe cruce a lui Iisus Hristos. El este "jertfa cea vie şi nejertfită", Care "o dată pe Sine ca jertfa Părintelui Său ca jertfă aducându-se, pururea se junghie". Între cele două veniri ale lui Hristos-Domnul, comunitatea locală aduce, prin episcopul său preotul ei, această "jertfă duhovnicească şi fără de sânge" spre pomenirea paştelui, morţii şi învierii lui Hristos (Luca 22, 19) şi spre vestirea împărăţiei lui Dumnezeu: " Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El" (I Cor. 11, 25).
În legătură cu caracterul de jertfă al Liturghiei euharistice, se mai pot adăuga următoarele: Iisus Hristos spune ca pâinea este Trupul Său, iar ceea ce este în potir, sângele Său (Matei 26, 26-28). Euharistia este astfel singura taină în care darurile oferite - materia - se prefac în mod real în ceea ce ele semnifică. La botez, apa nu devine Duh Sfânt, deşi este purtătoare de putere sfinţitoare a harului. "Euharistia, zice sfântul Ignatie, este Trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Trupul care a suferit pentru păcatele noastre şi pe care Tatăl, în bunătatea Sa, L-a înviat" (Către Smirneni, VII, 1). Pentru a exprima caracterul unic al Jertfei lui Hristos, numai o singură liturghie se celebrează într-o zi liturgică, la acelaşi altar, de către aceeaşi parohie, într-un anumit loc.
Cuminecarea sau mâncarea Trupului euharistic nu înseamnă consumarea fizică Trupului lui Iisus. Trupul se gustă în mod real, sub forma pâinii şi vinului. Apoi, Trupul şi sângele aparţin Fiului întrupat, răstignit, înviat, înălţat şi încoronat ca Domn şi nu Tatălui sau Sfântului Duh. Desigur, darurile devin "euharistie" (= mulţumire) prin lucrarea comună a Sfintei Treimi. Şi, deoarece Fiul este unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, credincioşii pot spune după împărtăşire: "Am primit Duhul cel ceresc". În taina Cuminecăturii, Hristos se dă întreg fiecăruia, neîmpărţindu-Se şi nemicşorându-Se în cei ce se fac părtaşi de El.
Instituită de Însuşi Iisus, în Joia Patimilor Sale, în timpul ultimei cine cu apostolii, Euharistia este săvârşită acum duminica, "Zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul şi materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeaşi zi a înviat din morţi" (Iustin, Apologia 1, cap. LXVII). Încă de la începutul Bisericii în Ierusalim, creştinii, părăsind calendarul cultic urmat de sinagogă şi Templu, n-au mai ţinut zi de odihnă şi jertfă sâmbăta, ci s-au adunat pentru a celebra "mulţumirea" (Euharistia) în prima zi a săptămînii, duminica, ca o retrăire săptămânală a Paştelui.
Potrivit regulii apostolice transmise de Iustin Martirul, nu poate participa la Euharistie decât numai "cel ce crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate şi care a trecut prin baia iertării păcatelor şi a renaşterii, trăind mai departe aşa cum ne-a transmis Hristos" ( Apologia întaia, LXVI). Biserica ortodoxă nu acceptă la Cuminecătură creştini care aparţin unei Biserici ce nu mărturiseşte aceeaşi învăţătură de credinţă, mai ales în privinţa Euharistiei şi Preoţiei.
Mărturisirea sau Spovedania
Spovedania este taina prin care Dumnezeu iartă, prin preotul duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi le mărturisesc în cadrul spovedaniei. Spovedania are o semnificaţie complexă: pocăinţă, pentru că cel ce o primeşte trebuie să regrete în mod sincer păcatele săvârşite; mărturisire, creştinul îşi mărturiseşte păcatele în faţa preotului; al doilea botez, pentru că prin ea se spală păcatele ca şi prin taina Botezului; iertare, pentru că prin această taină se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că ea ne împacă cu Dumnezeu.
Întrebări şi răspunsuri legate de spovedanie:
1 - Cine are dreptul de a spovedi?
Numai episcopii şi preoţii au puterea şi dreptul de a dezlega de păcate.
2 - Când să ne spovedim?
Spovedania nu este neapărat legata de termene. Se poate merge la spovedanie de câte ori considerăm necesar să o facem. Porunca a patra a Bisericii ne cere să ne mărturisim păcatele de patru ori pe an, adică în posturile Paştelor, Crăciunului, al Sfintei Marii şi al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Orice credincios are datoria să se spovedească cel puţin o dată pe an.
3 - Cine trebuie să se spovedească?
Toţi credincioşii trebuie să se spovedească. Bolnavii, mai ales, trebuie să se îngrijeasca să se spovedească şi să se împărtăşească pentru ca eventualul sfârşit să nu-i prindă fără a fi spovediţi şi împărtăşiţi.
4 - Cum trebuie să ne spovedim?
Spovedania (mărturisirea) păcatelor trebuie făcută prin viu grai, în faţa preotului-duhovnic şi trebuie să fie: completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârşite de la ultima spovedanie de care suntem conştienţi; sinceră şi făcută de bunăvoie; secretă, adică fără alţi martori; cu umilinţă, cu părere de rău, şi cu dorinţa sinceră de a nu le mai repeta.
5 - Ce este canonul (epitimia) de spovedanie?
Canonul de spovedanie sau epitimia (certarea) este mijlocul de pocăinţă rânduit de Biserică, prin care preotul-duhovnic cere penitentului să facă rugăciuni, metanii, frecventarea bisericilor, fapte de milostenie, posturi, înfrânări de la anumite fapte sau mâncăruri etc. Cea mai aspră pedeapsă este oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru un anumit timp.
6 - Unde se face spovedania?
Spovedania se face în Biserică, înaintea icoanei Mântuitorului. Se fac excepţii pentru bolnavii netransportabili, la care preotul este obligat să se ducă pentru a-i spovedi.
7 - În ce constă spovedania?
Preotul spune anumite rugăciuni, care fac parte din ritualul spovedaniei, după care urmează mărturisirea păcatelor de către penitent. Acesta răspunde la întrebările preotului-duhovnic sau îşi mărturiseşte singur păcatele. În funcţie de gravitatea păcatelor, duhovnicul rânduieşte canonul (epitimia) pe care cel spovedit trebuie să-l urmeze.
8 - Spovedania poate fi făcută publică?
Preotul-duhovnic nu are voie, sub nici un motiv, să facă publice păcatele mărturisite de un penitent în scaunul spovedaniei.
9 - Ce să facem înainte de spovedanie?
Mărturisirea păcatelor este recomandat să se facă după o perioadă în care cel care doreşte să se pocăiască a ţinut post şi s-a rugat.
10 - Care este rezultatul spovedaniei?
Spovedania ne dezleagă de păcate şi ne dă o nouă şansă pe calea virtuţii.
Nunta sau Căsătoria
Nunta (Înstituire: Efes. 5, 25, 32) este cea dintâi dintre tainele creştine amintite de Noul Testament (Ioan 2, 1-11; Matei 19, 4-6). De fapt, căsătoria (alianţa matrimonială) exista şi în Vechiul Testament, dar Iisus ii dă o semnificaţie unică, sacră, eternă. Nunta este taina în care se binecuvintează unirea omului cu femeia, cu trup şi suflet, într-un mod unic. Unii exegeti biblici cred că textul: "Acolo unde sunt doi sau trei uniţi în numele Meu" (Matei 18, 20) se referă la unirea dintre bărbat şi femeie.
Ritualul de consacrare a cuplului om-femeie cuprinde:
- Liberul consimţământ, sau legătura naturală bazată pe iubire, a celor ce se căsătoresc, membri botezaţi ai Bisericii. Acest contract matrimonial este indispensabil nunţii, dar nu aceasta o face o instituţie divină.
- Caracterul sacramental propriu nunţii îl dă binecuvântarea unirii (mâinilor) împreună cu ritualul încoronării săvârşite de preot, în numele lui Hristos şi după modelul unirii lui Hristos cu Biserica, Mireasa sa (Efes. 5, 25-32), prin care se dăruieşte un har special mirilor. Momentul principal al tainelor este rugăciunea de unire a soţilor: "Şi acum, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte Tu Însuţi pe robul Tău (N) şi roaba Ta (N), pentru că de Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe ei într-un singur trup, încununează-i cu dragoste, dăruieşte-le lor roada pântecelui, ca să dobândească mulţime de copii". Cu mâinile împreunate, soţii primesc cununiile pe cap ca semn al alianţei lor, cu binecuvântarea: "Se cunună robul lui Dumnezeu...". Preotul conduce pe cei cununaţi împreună cu naşii lor într-o ocolire, ca la botez.
- Ca orice taină, nunta trebuie să se oficieze în legătură cu Liturghia. Prin iconomie, este permis să se facă separat de Liturghie, iar Împărtăşania să fie înlocuită cu pâine şi vin, binecuvantate.
Scopul căsătoriei este o unire completă între soţi, care să asigure sfinţirea reciprocă (I Cor. 7, 14), integritatea familiei prin fidelitate comună, naşterea pruncilor, ordinea morala a societăţii şi a creaţiei. Semn al fidelităţii şi alianţei cu Hristos, căsătoria este unică. Este o legătură conjugală indisolubilă (Matei 19, 9), o monogamie perpetuă. Iisus Hristos a interzis divorţul (Matei 5, 13), deoarece împinge la adulter, iar apostolul Pavel vorbeşte despre cinstea căsătoriei (Evr. 13, 4). Adulterul este păcat deoarece uzurpă fidelitatea unui soţ. De asemenea divorţul este în contradicţie cu indisolubilitatea căsătoriei. Biserica nu permite recăsătorirea. Totuşi, ea a admis divorţul ca o concesie. Tot prin iconomie, Biserica poate să accepte, prin pocainţă şi mărturisirea păcatelor a doua şi a treia căsătorie, dar niciodată a patra. Recăsătorirea are totdeauna un caracter penitenţial (după Sfântul Vasile cel Mare, canonul 5, cei recăsătoriţi nu sunt excluşi de la Cuminecătură, dar trebuie să se abţină, în semn de pocăinţă, doi ani). Biserica recomandă văduvelor să rămână necăsătorite, căci moartea nu rupe unirea dintre soţi.
Atât celibatul, adică reţinerea de la relaţii sexuale proprii soţilor, cât şi căsătoria sunt legitime din punct de vedere natural şi moral. Celibatul, ca şi castitatea conjugală, este o recomandare, nu o poruncă (I Cor. 7, 5-8). Căsătoria nu trebuie să fie redusă la simpla satisfacere a instinctelor sexuale, nici ca remediu împotriva concupiscenţei, care ar fi rea în sine. De asemenea, căsătoria n-a fost niciodată justificată exclusiv prin procreaţie, naştere de prunc. Căsătoria implică naşterea de copii (I Tim. 2, 15), dar ea este mai mult decât aceasta (I Cor. 7, 4-5), adică oferirea reciprocă a trupului: "să nu va lipsiţi unul de altul". Sexualitatea lipsită de procreaţie, mai ales în caz de sterilitate, nu se cade să fie condamnată fără a considera motivele naturale şi morale.
Refuzul căsătoriei pentru motive de confort, lux, libertate, frică de răspundere, ura faţa de copii, nu intră în disciplina creştină. Relaţiile sexuale cauzale, cu diferite persoane, homosexualitatea, avortul, masturbaţia, libertatea erotică în general, toate acestea sunt subiecte delicate care nu trebuie să fie judecate legalist, fără examinarea constiinţei persoanelor în cauză, sub îndrumare spirituală şi pastorală serioasă.
Cununia se administrează celor botezaţi în aceeaşi Biserică, ortodoxă. Căsătoriile mixte, cu neortodocsii, care se fac fără presiuni din partea altei Biserici, pot să fie binecuvântate, cu condiţia ca soţul ortodox să continue să rămână fiu al Bisericii sale şi să lucreze pentru unitatea Bisericilor. În asemenea situaţii, preotul trebuie să consulte episcopul sau: "Trebuie ca cei ce se însoară şi cele care se marită să facă unirea cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul, şi nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu" (Ignatie Teoforul, către Policarp, V, 2).
Notă: În anumite zile nu se fac nunţi
Sf. Maslu
Sf.Maslu este taina în care cel bolnav fizic, prin ungerea cu untdelemn sfinţit şi invocarea harului Sfântului Duh de către preoţi, recapătă sănătatea şi integritatea firii sale o dată cu tămăduirea trupului şi iertarea păcatelor. O referinţă directă despre această taină se găseşte în Epistola Sfântului Iacov (5, 14-15): "Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui". Una din slujirile mesianice ale lui Hristos este cea taumaturgică, aşa cum reiese de altfel din cele şapte pericope evanghelice care se citesc la taina maslului (Ioan 5, 25-37; 19, 1-10; Matei 10, 1, 5-8; 7, 14-23; 25, 1-13; 15, 21-28; 9, 9-13). Preoţii Bisericii, prin puterea Duhului Sfânt, continuă în Biserică slujirea pe care Însuşi Iisus a încredinţat-o apostolilor Săi: "Şi mergând, ei (cei doisprezece) propovăduiau pocăinţă. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi si-i vindecau" confundată cu harisma vindecarilor (I Cor. 12, 28). Tămăduirea trupului - însoţită de iertarea păcatelor - este unul din semnele anticipate ale Împărăţiei lui Dumnezeu: "Puterea Domnului se arată în tămăduiri" (Luca 5, 17).
Maslul cuprinde câteva elemente principale:
Pocainţa, deoarece iertarea păcatelor stă la originea tămaduirii bolii. Păcatul şi suferinţa merg împreună, aşa cum sufletul şi trupul sunt inseparabile în firea umană: "Ce este mai uşor: a zice iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală şi umblă? Iar ca să ştiţi ca Fiul Omului are pe pământ puterea să ierte păcatele, a zis paraliticului: Ţie îţi zic: Scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta" (Luca 5, 23-24).
Citirea celor şapte pericope biblice, din Apostol şi Evanghelii, care înseamnă că actul tămăduitor nu este intervenţie medicală sau o vindecare miraculoasă, ci un act de compasiune a lui Hristos, "doctorul sufletelor şi trupurilor, Cel ce poartă fără durere neputinţele noastre, cu a cărui rană toţi ne-am vindecat. Căci precum este slava Ta, aşa este şi mila Ta", de aceea El a poruncit să iertam de şaptezeci de ori câte şapte celor care cad în păcate.
Şapte rugăciuni pentru binecuvântarea untdelemnului, însoţite de tot atâtea ungeri ale bolnavului de către preoţi (şapte sau măcar doi), spre sănătate şi izbăvire de toate bolile; untdelemnul este simbolul milei dumnezeieşti (Luca 10, 33-34), al bucuriei şi al sfinţeniei: "Căci n-ai binevoit a ne curăţi prin sânge, ci ai dat în untdelemnul sfinţit chipul Crucii". "Şapte rugăciuni, îngeri şi preoţi" şi cât mai mulţi credincioşi, înseamnă plenitudinea Bisericii, care, întocmai ca un organsim, resimte suferinţa, infirmitatea şi neputinţa unui mădular: "Daca un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună" (I Cor. 12, 26).
Taina maslului se dă oricărui bolnav în vederea vindecării în orice caz de suferinţă, la orice vârstă. Ea nu este o pregătire pentru moarte ("extrema unctio") şi nici nu se practică o singură dată în ultimele clipe ale vieţii ("in articulo mortis"), fără speranţa însănătoşirii, cum se practică în Biserica romano-catolică. Desigur, preoţii se roagă "să se facă voia Lui", căci "nimeni nu este fără de păcat pe pământ".
Preoţia
Taina Preoţiei sau a Hirotoniei (Instituire: II Tim. 1, 6; I Tim. 3, 1; Tit. 1, 5) este taina introducerii în succesiunea apostolică a slujitorilor bisericeşti, consacraţi acelor slujiri pe care Apostolii le-au recunoscut ca fiind după porunca lui Hristos şi fară de care identitatea şi unitatea Bisericii văzute nu pot fi garantate. Hirotonia nu conferă harisma şi demnitatea Apostolilor, unice şi netransmisibile. Ca membri ai grupului<>, Apostolii - simbolul poporului lui Dumnezeu - au un rol unic, netransferabil, de aceea, în această poziţie, ei nu au succesori. Primind de la Hristos autoritatea să lucreze în numele Lui (Luca 10, 16), şi să transmită mai departe ceea ce au primit, apostolii au instituit slujiri care au un caracter şi o funcţie apostolică. Aceste slujiri au forme diverse, dar ele au fost introduse sub supravegherea Apostolilor şi prin punerea mâinilor lor, ritual prin care se dă autoritatea slujitorilor (cf. Fapte 13, 3; 20, 28). În ritualul Hirotoniei, cele două elemente sunt inseparabile: punerea mâinilor episcopului cu rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, Care împarte un har special pentru o misiune specifică în Biserică şi trimiterea de a sluji în numele lui Hristos după voia Sa. Slujitorii bisericeşti (episcopi, preoţi şi diaconi) nu lucrează în locul lui Hristos, ca şi când Acesta ar fi absent. Ei nu sunt propriu-zis vicari, reprezentanţi sau înlocuitori. Ei au darul de a manifesta văzut, de a da garanţie obiectivă despre prezenţa continuă şi activă a lui Hristos cu poporul Său. Tocmai de aceea, numai episcopii şi preoţii hirotoniţi în continuitate cu Apostolii pot sluji cu putera Duhului Sfânt, spre predicarea Evangheliei, spre iertarea păcatelor, spre celebrarea tainelor. Numai ei sunt trimişi prin actul hirotoniei să dea un semn eficient de lucrarea lui Hristos în mijlocul poporului. De altfel, în actul hirotoniei, pe care episcopul o săvârşeşte în virtutea succesiunii apostolice: <>, Hristos este Cel ce pune mâna. La hirotonia preotului, episcopul se roagă: <> (Hirotonia preotului, Arhieraticon, p. 80). În orice act sacramental, arhierul bisericesc este slujitorul Marelui arhiereu ceresc: <> ( Hirotonia diaconului, Molitfelnic, p. 76). Faptele Apostolilor (Cap. 6; 20, 28; 11, 29-30; 14, 23; 15, 2, 4, 23; 21, 8), ca şi epistolele pauline (I Tim. 3, 1-13; 5, 17) atestă existenţa distinctă şi complementară a celor trei slujiri sacerdotale, instituite prin hirotonie. În secolul urmator, Sfântul Ignatie al Antiohiei, el însuşi episcop, va explica pe larg locul şi simbolismul episcopului, preotului şi diaconului (Către Filad., 4; Către Magn., 6, 1; 3, 1-2; Către Tral., 3, 1). Ca succesori ai Apostolilor, episcopii au o răspundere şi o misiune apostolică. Episcopul este conducătorul unei Biserici locale, în calitate de membru al colegiului episcopal, colegiu care reprezintă grupul celor<>. Episcopul reprezintă Biserica universală şi de aceea are autoritate în Biserica locală. E singurul care conferă taina în cele trei trepte sau slujiri. Prezbiterii (preoţii) exercită funcţiile sacerdotale în unitate diplină cu episcopii. Împreună formează preoţimea sau cinul preoţesc care are răspundere de Biserica locală. Preotul primeşte de la episcop răspunderea pastorală pentru o parohie. Diaconii se află în serviciul episcopului. Deşi n-au preoţia necesară săvârşirii Tainelor, ei au diverse funcţii în Biserică: predicarea Evangheliei, diaconie.
Nu se fac cununii şi botezuri În toate zilele de miercuri şi vineri de peste an;
În ajunul Praznicelor Împărăteşti;
În săptămâna dinaintea Postului Sfintelor Paşti (vezi calendarul);
În postul Sfintelor Paşti (vezi calendarul);
În Săptămâna Luminată (vezi calendarul);
În Duminica Rusaliilor (vezi calendarul);
În Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (23 - 29 iunie);
În Postul Adormirii Maicii Domnului (1 - 14 august);
Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august);
Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie);
În Postul naşterii Domnului (14 noiembrie - 24 decembrie);
De la naşterea Domnului până la Botezul Domnului (25 decembrie - 6 ianuarie).
Notă: Vă rugăm să luaţi datele de mai sus cu caracter orientativ. Vorbiţi din timp cu preotul paroh pentru a stabili şi a vă rezerva o dată potrivită pentru ocazia respectivă.